Nu mă mai văd, nici nu mă simt,
Alergând spre nicăieri.
Spre început, sau s-a sfârşit?
E mâine azi, sau azi e ieri?

Azi nu e nici pe departe.
Dar tu când şi unde eşti?
Eşti pe tavan, sau mi-esti în pleoape?
Nu te aud, sau nu vorbeşti?

E linişte, dar sunt isteric.
Oare te-neci, sau poate zbori.
Oare mă-nec, sau sunt tot xeric.
Şi vom rămâne legaţi cu sfori?

Văd cum ninge şi e vară,
Sau nu mai sunt, nici pe pământ?
Mă simt de piatră şi de ceară,
Mă simt nisip, mă simt în vânt...

Şi totuşi tu, în altă limbă,
Îmi împleteşti din flori, şoseaua,
Unde alerg, ca nori de fibră,
Venerându-mi sadic steaua.

Şi o privesc şi ea dispare;
Dar e zi, chiar de nu-s nori;
Chiar mai aproape de o zare.
Îmi spun: "Fluture... de ce nu zbori?"

Dar o priveşti, şi ea se stinge,
Sub palmele ce fierb jilave,
Cu un sărut prea sec şi limpede,
Ce mereu, îţi sterg obrajii.

Apoi văd ca-i ieri şi cobor,
Ochii-n bârlogul lor acvatic,
Sperând că mâine, pot sa mor,
Fără sa uit, ca-i sunt ostatic...